ArticoleZidulDEZVOLTARE PERSONALA “Am fost păcăliți să credem că totul Începe și se termină între zidurile noastre” Cât de minunați suntem și cât de simplu ar fi să fim fericiți dacă am înceta să ne mai ascundem după atâtea ziduri. Ne amăgim că ne protejează, dar de fapt este doar o ascunzatoare care pare a fi creată doar ca să ne ascundă de restul lumii. Ne construim inconștient ziduri împotriva noastră și a celor pe care îi iubim! Am devenit conștientă de propriile mele zidurile atunci când n-am mai încăput între ele și am deschis ochii ca să văd ce mă strânge! Nu vă imaginați că m-am prins imediat că mă zbat în propria mea închisoare! Asta am descoperit pe parcurs, în timp. Dar cu fiecare întrebare pe care mi-o adresez despre mine, cu fiecare răspuns, mai elimin câte o cărămidă. "Care este povestea pe care mi-o spun despre mine și despre viața mea? De unde o știu? Cum am ajuns să cred asta despre mine? Cum mă văd ceilalți? Care sunt reacțiile mele? Ce simt acum? Care este dialogul din capul meu?"...genul acesta de întrebări. Când am avut curajul să renunț la "trebuie să fiu cumva" și am început să fac lucrurile cum simt eu să le fac, imperfect, zidul meu a început să cadă! A fost nevoie de niște ani ca să înțeleg că și în relațiile cu ceilalți ne lovim unii de alții tot din cauza zidurilor și plecăm unii de lângă alții fără să știm de fapt cine e cu adevărat dincolo de ele. Deși pricepusem câte ceva, am practicat mult timp un fel de atac….încercam să pătrund prin zidurile groase, însă fără voia “proprietarului”. Dacă aș fi avut înțelegerea de acum, aș fi știut ce să fac sau mai degrabă să nu fac. Toate zidurile acestea cad doar atunci când sunt ele gata să se darâme și nimeni în afara deținătorului lor nu poate face asta! Așa că am început să mă uit printre crăpături ca să înțeleg cine e dincolo de zid. Am văzut mereu altceva decât se arată lumii și am văzut oameni care se mint profund, fiind captivi în limitele pe care nu știu cum sau nu vor să le depășească. M-a fascinat cât de puternice devin aceste ziduri construite între noi și cei care trebuie să fim ca să fim acceptați, iubiți, doriți… Este fabulos cât de tare ne autosabotăm și habar nu avem. Mergem înainte ca și cum e ceva firesc și facem niște alegeri care ni se par normale, intrăm în relații în care nu suntem noi cu adevărat. În spatele zidurilor am observat singurătate, nesiguranță și suferință. Între zidurile tale oare cine se ascunde?! Fii curios, observă-te! Oare cum ai arăta fără armuri care să te protejeze de eventuale suferinți, fără setari care să-ți mulțumească ego-ul?! Cei mai mulți dintre noi ne temem să fim vulnerabili, dar tocmai vulnerabilitatea ne ajută să dărâmăm cărămizile. Câți ne-am zis că “Nu vreau să fiu legat/legată sau să-mi pună cineva capac?! Câți nu ne sabotăm relațiile doar din teama că vom fi respinși?! Câți cred că au nevoie de libertatre ca să-și urmeze visurile sau câți stau agățați în vreo relație, doar ca să se simtă normali, în rândul lumii. Câți se căsătoresc doar ca să bifeze lista pe care o au de făcut pentru societate!? Oare câți au curaj să își asume singuratatea decât o relație de complezență? Câți pot să fie sinceri în relația pe care au ales-o și să se caute pe ei acolo și nu să evadeze în alte brațe? Fii sincer cu tine! Înlătură zidul din calea împlinirii tale, iar cei care se vor simți în siguranță vor ieși și ei din cetatea lor ca să se lase cuceriți.... Citește mai mult...“Asta-s eu!”DEZVOLTARE PERSONALA“Asta-s eu!” Într-o conversație cu un prieten i-am apreciat calitățile pe care mi le dezvaluia și, dintr-o dată, îmi zice: "Andreea, ești sigură că tu mă vezi pe mine, cel real? " Dar cine suntem noi, cei reali? Și cine suntem noi în fața celorlalți? Ne vedem oare adevărata noastră valoare dacă ne surprinde un compliment? De câte ori ai auzit replica “Asta-s eu!”? O folosim toți când nu mai știm să ne argumentăm reacțiile și comportamentele sau când nu mai înțelegem de ce ne purtăm într-un anume fel. Am rostit-o și eu de multe ori, fie cu frustrare că nu știu să fiu altfel, alteori cu tristețe că nu sunt acceptată așa cum sunt. Dar cum sunt? “Asta-s eu” ce înseamnă pentru tine? Cel care ești în inima ta sau cel care se arată lumii? Doi oameni hotărăsc pentru tine să te naști. Apari în lumea asta și îți aleg ei un nume. Apoi imităm cuvinte și învățăm să vorbim, imităm gesturi și comportamente și învățăm să ne purtăm. Ne însușim credințele celor ce ne educă si le asimilam ca fiind ale noastre apoi învățăm să gândim. Fiecare dintre noi am învățat un mod de viață pe care-l catalogăm ca fiind cel normal, cel corect. Am crescut cu niște setări, neștiind cum să fim altfel. Spune-mi, au fost momente când ai fi vrut să faci altcumva, când ai simțit ceva, dar ai făcut cum trebuie, cum e bine? Sunt sigură că ceea ce ai simțit a fost uneori înăbușit de către cei din jur: părinți, bunici, profesori, religie, societate și te-ai conformat, ca noi toți. Îți propun să faci o incursiune în copilăria ta și să-ți amintești cum erai. Trebuia să faci multe lucruri, așa e? Să iei note mari, să nu te murdărești, să nu transpiri, să vorbești frumos, să nu contrazici oamenii mari, să nu ai o părere, să nu vorbești neîntrebat, să nu-i întrerupi pe cei mari, să nu vorbești la masa... să nu plângi, căci băieții nu plâng iar fetițele sunt urâte atunci când o fac, să nu-ți fie frică, doar tu ești un copil curajos! Am învățat că dacă nu suntem cei mai buni, cei mai inteligenți, cei mai….nu suntem pe măsura așteptărilor și vom dezamăgi. Am crescut cu “strategia dezamăgirii” învățând că trebuie să dăm ceva, să fim cumva dacă vrem să primim și că trebuie să primim dacă dăm. Și ne luptăm de mici să nu dezamăgim, să ne ridicăm la înălțimea așteptărilor lor, care au devenit prin proiecție și așteptările noastre, iar ceilalți trebuie să facă la fel, să răspundă așteptărilor noastre ca să nu fim dezamăgiți. Știm că evitam eșecul fiindcă nu ne-a explicat nimeni că eșecul e parte din viață și că ar trebui folosit ca o oportunitate de a învața despre noi și să creștem. Astfel ți-a fost teamă că eșecul va arăta de fapt că nu ești destul de bun. De câte ori în relațiile cu mama, cu familia, cu partenerii de viață, cu copiii ne gândim " nu mă înțelege, nu mă vede, nu mă ascultă, nici nu știe cum sunt…" Emoțiile tale au fost văzute, ascultate, înțelese? Ai renunțat la ele pentru a nu dezamăgi, te-ai obișnuit să fii puternic și perfecționist, iar acum ai devenit adult și porți în tine toate credințele acestea. Tot ce ți-a fost implementat cu o credință sinceră că îți va fi bine crezi că te definește si continui lupta să nu dezamagesti, așa-i? Ăsta esti! Creștem cu frica să nu pierdem, însă că ne pierdem pe noi nu observăm! Dacă nu ar fi teama că dezamăgești ce ai face diferit? Cum ai fi tu? Dacă "trebuie " ar dispărea, ce ar însemna pentru tine “Asta-s eu”? Observă felul în care gândesti și cum ai ajuns să ai valorile, principiile în care crezi și răspunde: cine ești tu când esti doar tu cu tine? ... Citește mai mult...Tu ce faci cu visurile tale?DEZVOLTARE PERSONALATu ce faci cu visurile tale? De câte ori ai auzit critică din expresia “ești o visatoare/un visător”? Ai simțit–o în stomac, așa e?!, iar cei care au crezut că e un defect să fii visător au reușit să te descurajeze din nou. De cele mai multe ori chiar apropiații noștri sunt cei care ne scutură “spre binele nostru”, evident. Dacă faci parte dintre visători, așa ca mine, te-ai gândit vreodată să te lași dus de val și să crezi în visurile tale? Privește în jurul tău! Cei mai mulți se resemnează. Fie cred că e prea târziu să le împlinească, fie încearcă să se prefacă că nu mai cred în ele. Unii dintre ei nici nu mai îndrăznesc să le scoată la suprafață, se tem să le vadă, le țin acolo în ei ca și cum ar fi niște pietre de moară. Visurile ascunse atârnă greu, căci de cele mai multe ori, ele nu sunt în armonie cu viața pe care o trăiesc. Visurile acelea care abia mai licăresc, se transformă în regret și oamenii doar se uită din când în când la ele, le șterg de praf, se gândesc că ar fi bine să le mai scoată la lumină, dar ce să vezi?! Visurile lor nu se potrivesc în lumina realității lor și se sperie. In acel moment, în loc să le aducă în față și să se izbească cu ochii de visurile lor la fiecare răsărit încercând să găsească calea către ele, le aruncă înapoi în întuneric. Să fie teama de eșec?! Teama că nu se vor realiza? Să fie teama că odată ieșite la lumină aceste visuri vor schimba lumea în care trăiesc, că vor avea impact atât de mare încât nu le vor face față? Să fie teama că nu vor mai ști cine sunt dacă ele vor fi devenit realitate? Dar oare greutatea neîndeplinirii lor nu e mai dureroasă decât să riști să faci ceva pentru tine?! Dacă ești un visător resemnat, gândește-te cum în fiecare zi cari visurile acestea pe care nu mai speri că o să le împlinești. Povara aceasta, fie că vrei, fie ca nu, te împiedică să găsești ceea ce cauți. De fapt, te ai întrebat oare ce cauți? Resemnarea nu te va face fericit și îți va aduce doar confortul de a nu te întâlni cu teama. Cine a reușit să sădească atâta frică în noi?! și cum am ajuns să ne fie frică de visurile noastre, să ne fie frică să visăm? Te-ai imaginat vreodată cu visurile acestea împlinite? Ai stat vreodată cu tine față în față ca să te vezi cum ai fi cu ele realizate? Încearcă acum! Cum ești? Nu-i așa că nu mai ești obosit, anxios, încruntat? Observi că ți-a dispărut dunga aia de pe frunte? Constați că te simți liniștit, împăcat? Acum zâmbești și ești fericit, ai energie și ești plin de speranță, aşa e? E posibil ca până acum să-ți fi imaginat ce ar însemna pentru cei din jurul tău îndeplinirea visurilor și te sperie să vezi asta. Poate ai visuri care ar bulversa universul lor. Poate crezi că fericirea ta ar tulbura liniștitea celor dragi ție. Imaginea asta te responsabilizează și te dă înapoi, însă resemnarea ta afectează chiar lumea pe care nu vrei să o zdruncini pentru că în fața lumii tale oare mai ești tu cel adevărat? Sau ești tu, cel resemnat? Ești de fapt produsul lor, cel în acord cu lumea, nu cel în acord cu tine…..Și într-un final, când faci bilanțul, vei găsi lumea vinovată pentru resemnarea ta, dar cei care ne pun în cârcă fericirea lor sunt la fel ca noi, oameni care se ascund de propria lor frică de a-și vedea visurile împlinite. Pâna la urmă, e dreptul fiecăruia dintre noi de a alege ce facem cu visul nostru: ori îl scoatem afară și riscăm să fim fericiți, ori îl târâm după noi întrebându-ne mereu “ce-ar fi fost dacă încercam!” riscând nefericirea, dar în rând cu ceilalți sau ne prefacem că nu-l avem și îl ascundem atât de bine încât să nu-l mai vedem deloc, riscând să ne pierdem. Să-mi făuresc visuri, să cred în ele și să fac pași spre împlinirea lor înseamnă că nu trebuie să mă ascund de mine, înseamnă că celorlalți a căror responsabilitate le-o port le arăt cât e de important să creadă și să își trăiască visurile lor. Avem o singura viața aici! Un dar! Singurii responsabili pentru fericirea noastră suntem doar noi. Dacă aș da timpul înapoi, aș vrea să am curajul să mă uit la visurile mele mai devreme. Da, unele vor rămâne neîndeplinite, cu sigurantă, altele poate nu sunt pentru mine, dar aleg să merg către ele și să încerc. Majoritatea dintre visurile mele depind de mine, pentru celelalte adun speranța și gânduri bune. “Adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis “, deci cum ar fi să nu te lași înfrânt!? ... Citește mai mult...“Mamă singură”DEZVOLTARE PERSONALA “Mamă singură” sună ca și cum ai avea vreo boală. Acesta să fie oare cauza că există atâtea femei nefericite?! Î n ”Cele 15 legi ale succesului", Napoleon Hill numește frica de boală printre cele 6 frici care ne împiedică să acționăm în direcția în care dorim. Înclin totuși să cred că nu “boala” în sine este înfricoșătoare deși tot despre frici e vorba: frica de eșec, de necunoscut, de singurătate sau de toate la un loc. E clar că nu este ușor, iar când ajungi în punctul acela e firesc să te temi. Eu am știut că mama și tata nu se despart niciodată, că ei rămân acolo pentru copii, indiferent prin ce trec. Ei nu trebuie să se gândească la ei, să aleagă pentru ei, fără să fie blamați pentru asta, așa că fricile vin la pachet cu rușinea și vinovăția. Deci atunci când apare “eșecul”, fuga pare soluția mai ușoară. Fuga de noi înșine. E nevoie de curaj să alegi această “boală”! Când am făcut această alegere nu bănuiam ce mă așteaptă și că viața ți-e dată peste cap. Sunt responsabilități grămadă pe care habar nu ai să le gestionezi deși teoretic sau în mod ideal acestea se împart la doi, indiferent dacă părinții sunt sau nu împreună. “Mamă singură” este de cele mai multe ori, sau cel puțin în cazurile pe care le știu eu, o alegere: fie a mamei, care alege să țină la distanță tatăl “vinovat”, fie a tatălui, care alege să nu se implice prea mult, căci doar așa îi arată mamei că a ales greșit! Motivele, evident că nu au legătură cu copiii, ci cu ego-ul dezlănțuit al părinților. Ca orice situație de viață, “mamă singură” afectează persoanele implicate, dar perspectiva din care o privești ține de alegerea fiecăreia. Eticheta asta de “mamă singură” apare ca un dezavantaj, dar oare câte mame singure căsătorite aveți în jurul vostru? Ce ar fi să vă întrebați prietenii, cunoscuții, câți dintre ei sunt copii cu mame singure căsătorite? Să fii mamă singură e o experiență grea, dar revelatoare pentru că înveți care îți sunt prioritățile și părăsești brusc poziția de victimă în care te plângi ca este greu să crești copii. Îți iei rolul în serios și îți dai seama că singurii care contează cu adevărat pentru tine în lumea asta sunt ei. Așa că, singură sau nu, rolul acesta nu l-ai primit întâmplător. Pentru mine este cel mai solicitant rol din câte am, este cea mai bună școală de dezvoltare personală, cea mai bună călătorie spre mine când sunt cu mintea și cu sufletul deschise. Dar dacă ai ajuns în punctul acesta, de a rămâne singură cu copiii tăi, cred ca e important să lași să vină spre tine toate experiențele și emoțiile ce decurg din asta. Apoi fă ce te taie capul, instinctul, inima… Nu cred că există bun sau rău, greșit sau corect și mai ales nu cred că există normal sau anormal în educația copiilor tăi, în relația ta cu ei. Fiecare dă mai departe conform cu ce are în interior. Din experiența mea, perioada cea mai grea în cazul în care ai rămas singură, este aceea până când îți găsești echilibrul și te împaci cu soarta, acceptându-ți deciziile și mai ales crezând în tine. Cred că sănătatea emoțională este fundația pe care copiii vor construi, cărămidă cu cărămidă, viața lor iar dacă fundația e bună, ei știu să-și potrivească singuri cărămizile de-a lungul vieții lor, știu să le înlocuiască pe cele uzate și nefolositoare, fără să se dărâme ceva. Și dacă se dărâmă, vor ști să construiască din nou, mai trainic. Așa că eu am ales, mai mult sau mai puțin conștient, să încerc să fac o fundație bună pentru copiii mei, atât și așa cum m-am priceput eu mai bine. E fascinant cum am crescut în același timp cu ei, câte am descoperit despre mine prin ei. Am ajuns la fundația mea datorită lor și am început reparațiile. Fiecare etapă prin care ei au trecut, au scos la iveala rănile și fricile mele, ascunse acolo de multă vreme. Demoni pe care nu bănuiam că-i am. I-am primit, am învățat să mă uit la ei și să le mulțumesc pentru că m-au ajutat să supraviețuiesc și mi-am câștigat libertatea de a fi eu. Pe parcurs am făcut și greșeli, fiindcă nu este ușor să pleci la drum fără un proiect. Sunt înca în proces de învățare atât despre copii mei căt și despre mine, dar ce știu sigur este că “Mamă singură” nu este o boală, ci o lecție de viață care poate transforma omida din tine într-un fluture. Mie îmi plac fluturii colorați. Ție? ... Citește mai mult...Tu cine vrei să fii?DEZVOLTARE PERSONALA Tu cine vrei să fii? “În fiecare zi, în fiecare clipă, avem şansa de a începe o nouă viaţă…..“ Dar câți dintre noi gândesc așa? Sau câte șanse ratate ai până înțelegi asta? Prima dată când m-am privit cu adevărat m-am întrebat: ce vrei? Vreau să trăiesc, mi-am zis. Nu de asta sunt aici? Ca să trăiesc? Sigur…dar de ce nu trăiesc cum simt, cum vreau? Și Cine sunt? Am stat multe zile în care nu am știut să răspund. Am recunoscut până la urmă că nu mai știam cine sunt. Oare e normal să nu mai știi cine ești?! Unde m-am pierdut? Sau de ce trebuie să rămân cum am fost? Multe întrebări care părea că nu își au rostul atunci, dar care m-au ajutat să încep cea mai curajoasă călătorie din viața mea. Călătoria“ inside me “. M-am avântat astfel pe un drum necunoscut cu speranța să nu mă zdrobesc. Nu numai că nu m-am zdrobit, dar să mă descopăr a fost și este cea mai fascinantă misiune a mea. E nevoie de o clipă în care să stai cu tine și să-ți vorbești cu sinceritate. Să-ți răspunzi cum e viața ta acum. Alegerile pe care le faci sunt ale tale sau sunt în concordanță cu trebuie, cu așa se face sau cu nu am de ales? Te simți încolțit să faci unele alegeri sau ești mulțumit cu ele? Nu-i nimic dacă nu știi din prima răspunsul. Simplu fapt că îți acorzi acest moment pentru tine deschide niște uși. Ce ar fi să le lași deschise și să explorezi? Funcționăm zilnic și de mult pe pilot automat și când ne acordăm puțină liniște să stăm cu noi înșine nu mai vedem adevărul din noi. Cine suntem noi dacă ne setăm anumite comportamente, ne facem promisiuni pe care ne e greu să le respectăm, ne spunem povești frumoase, plauzibile și suportabile ca să putem supraviețui vinei de a simți altfel de cum ar trebui?! Oare nu ne amăgim constant cu ajutorul minții și devenim ostili sufletului nostru? Cine suntem noi dacă așteptăm din exterior soluții, oameni potriviți să ne facă să ne simțim împliniți și amânăm să trăim lucrurile care ne bucură pâna la anul, până când se fac copiii mari, până când o sa am bani, pâna când voi întâlni pe cineva ? Mărturisesc că mi-a fost foarte greu să fac față multor răspunsuri care veneau în mintea mea și le-am dat de mai multe ori la o parte, căci unde eram nu mă mai surprindea nimic și mă simțeam protejată. Dar vine o zi când înțelegi că dacă nu faci niciun pas, vei amorți în locul ăla până nu o să te mai poți mișca deloc. Și ce se va alege de tine atunci? Dar am stabilit că vreau să trăiesc și atunci am riscat să stau sub avalanșa răspunsurilor dureroase. Și dacă tot nu mai știu cine sunt, măcar am șansa să aleg cine vreau să devin. Și continui să mă observ, să îmi răspund la întrebări și să aleg în fiecare zi, în fiecare clipă, şansa de a începe o nouă viaţă….transformându-mă în cine vreau să fiu. Eu vreau să fiu eu însămi. Tu cine vrei sa fii? ... Citește mai mult...Ce ascunde masca ta? DEZVOLTARE PERSONALA Ce ascunde masca ta? Îmi place foarte mult să ies în parc și să observ oamenii. În ultima vreme mi-a fost mai greu să fac asta din cauza măștilor, cele obligatorii. Până la urmă cred că măștile astea pe care le purtăm, deși strigăm cu toții împotriva lor, ne-au dat multora dintre noi ocazia să mai “respirăm”, să nu ne mai prefacem în fața nimănui. În spatele măștii putem să fim cum suntem noi. M-am întrebat deseori cum a început totul… Cum am învățat să ne mințim, cum am învățat că sacrificiul de sine, că renunțarea la noi e o virtute? Că iubirea înseamnă suferință. Inconștient, am învățat că adevăratul eu nu este ok să-l arăți. Că asta te vulnerabilizează și e ca și cum asta ar fi ceva greșit. Din generație în generație ni s-a spus cum trebuie să fim, cum să ne purtăm, ce nu e frumos, ce e rușine. Eu nu-mi aduc aminte să-mi fi șexplicat cineva de ce nu e bine să fiu cum îmi venea să fiu… nici nu știu dacă mi s-a dat vreodată șansa să fiu cine simțeam că aș fi. Și m-am obișnuit așa: un copil cuminte care nu cere nimic, docil, care să nu deranjeze, invizibil și mai ales disponibil ca să fie aprobat și acceptat. Și masca asta s-a lipit de mine atât de tare încât și acum mai simt uneori cum mă strânge. Și așa ca mine poate ești și tu. Ne-am trezit niște adulți încastrati în niște șabloane, iar cine nu se încadrează este diferit, este anormal, este rebel sau ciudat. În șabloanele astea e musai să ai o diplomă, să te căsătorești până la o anumită vârstă, să faci minim 2 copii , să ai un job bun, adică unul care să confere stabilitate dar mai ales statut. Rolul jobului e foarte important. Acesta, fie mulțumește egoul părinților, validându-le reușita lor în educația ta, fie te pune în poziția de a fi apreciat în lume. Sau îți plătește facturile și îți întreține familia. Dacă ești bărbat, presiunea e și mai mare. În niciun caz, din ce am văzut în generația mea, nu prea contează dacă ceea ce faci te face fericit. Te duci așadar cu valul…începi să crezi că toate asta ești tu. Și vine“criza”! Abia când m-a apucat pe mine mi-am dat seama că i-aș spune revelație, chiar dacă este o perioadă de tensiune și de tulburare și atunci te lovește conștientizarea că de fapt aici, în șablonul ăsta nu prea ești tu ….tu ești altul. Porți doar o mască. Dar oare cine e în spatele măștii tale? Și când ai învatat “nu e frumos”, “trebuie” și “nu e voie”… conștientizarea asta doare al naibii! Mai ales că îți dai seama că porți masca asta chiar și acolo unde ai nevoie să te simți în siguranță .... în familia ta. Se răstoarnă tot universul… oare cine ești? și ce faci dacă ai conștientizat că nu ești cine credeai că ești? Și-ți spui: poartă masca în continuare… altfel cine o să te mai placă? Toți în jurul tău cred că ești altcineva! Cum ar suporta să te vadă altfel? Și alegi sacrificiul fiincă este prea greu să încerci să fii tu… Ce nevoie oi fi avut de conștientizarea aia? Erai bine asa, în rând cu toată lumea. Toate frământările astea noi te chinuiesc. Doar că minciuna asta, odată ce ai avut trezirea, te cam macină! Dar oricum, e mai safe să nu faci nimic! Alegi suferința ta, întotdeauna spre “binele” celorlalți, căci știi deja că sacrificiul, suferința sunt perfect normale și chiar sunt cea mai sublimă dovadă de iubire...nu-i așa? Pune masca la loc și fii cuminte! Așa e bine! Așa trebuie! Asta e viața! Așa trăiesc toți. Evadăm din când în când, ne scuzăm că e criza și mergem înainte! Nu ți se pare interesant totuși că acum, deși ne ascundem în spatele maștilor chirurgicale, ochii ne dau de gol? Nu știu de ce nu putem să ne controlam privirea… poate că trebuia și sufletul să iasă pe undeva! Dacă ești atent la ochii oamenilor care trec pe lângă tine o să vezi resemnare, tristețe, oboseală, blazare și foarte rar bucurie, strălucire. La tine când ai fost atent ultima dată? Tu ce vezi în ochii tăi? Uită-te în oglindă și privește-te în ochi . Ești pregătit să afli ce ascunde masca ta? ... Citește mai mult...Dezvoltarea personala, un cliseu?DEZVOLTARE PERSONALADezvoltarea personală, un clișeu?! Mulți ne dăm ochii peste cap când auzim de dezvoltare personală fiindcă repetarea excesivă a transformat-o în clișeu, iar unii oameni nu mai au răbdarea și curiozitatea să înțeleagă ce se ascunde totuși în spatele aceastei expresii. Nici nu auzisem despre acest concept când am citit cartea “Conversații cu Dumnezeu”a lui Neale Donald Walsch, la recomandarea unei prietene de ale mele. Este clar că ea o fi văzut la mine nevoia mea de a căuta răspunsuri. Citeam si plangeam deși era mult peste întelegerea mea de atunci aceasta carte. Am rezonat cumva cu ea, ceva s-a declanșat în mine și mi-a dat puterea să îmi pun întrebări despre mine și viață. Cu cât căutam mai tare, cu atât eram mai curioasă de ce aveam să descopăr. Intuitiv, am știut că singura cale să răzbat este să-mi înving frica de a rămane cu mine. A fost nevoie de multă introspecție ca să eliberez fluturele ce se zbătea înauntrul meu de atîta vreme. Nu am avut o țintă… abia când am ajuns să mă simt bine cu mine exact așa cum sunt, mi-am dat seama că acesta este cel mai important pas în dezvoltarea personală, căci după ce vei fi făcut pace cu tine, e mai ușor să faci absolut orice dorești. Pentru mine așadar, dezvoltarea personală înseamnă drumul spre autocunoaștere și acceptarea prin iubire a persoanei care te privește din oglindă. Este un drum anevoios care nu începe într-un punct A și se termină într-un punct B, este un drum pe care alegi să pornești și continuă atât cât ești dispus să mergi pe el. Fiecare are propriul moment de conștientizare și propriul ritm de dezvoltare. Unii au norocul să conștientizeze că sunt deconectați de la ei înșiși (da, ai citit bine..norocul) și fie aleg să facă ceva pentru ei, fie se tem să pătrundă într un univers necunoscut și aleg confortul . Există în viața fiecaruia dintre noi momente, evenimente sau persoane care se așază în drumul nostru tocmai ca să ne arate calea! Ai curajul sa fii curios! ... Citește mai mult...
