“Asta-s eu!”
Într-o conversație cu un prieten i-am apreciat calitățile pe care mi le dezvaluia și, dintr-o dată, îmi zice: "Andreea, ești sigură că tu mă vezi pe mine, cel real? " Dar cine suntem noi, cei reali? Și cine suntem noi în fața celorlalți?
De câte ori ai auzit replica “Asta-s eu!”?
O folosim toți când nu mai știm să ne argumentăm reacțiile și comportamentele sau când nu mai înțelegem de ce ne purtăm într-un anume fel.
Am rostit-o și eu de multe ori, fie cu frustrare că nu știu să fiu altfel, alteori cu tristețe că nu sunt acceptată așa cum sunt. Dar cum sunt? “Asta-s eu” ce înseamnă pentru tine? Cel care ești în inima ta sau cel care se arată lumii?
Doi oameni hotărăsc pentru tine să te naști. Apari în lumea asta și îți aleg ei un nume. Apoi imităm cuvinte și învățăm să vorbim, imităm gesturi și comportamente și învățăm să ne purtăm. Ne însușim credințele celor ce ne educă si le asimilam ca fiind ale noastre apoi învățăm să gândim. Fiecare dintre noi am învățat un mod de viață pe care-l catalogăm ca fiind cel normal, cel corect. Am crescut cu niște setări, neștiind cum să fim altfel.
Spune-mi, au fost momente când ai fi vrut să faci altcumva, când ai simțit ceva, dar ai făcut cum trebuie, cum e bine? Sunt sigură că ceea ce ai simțit a fost uneori înăbușit de către cei din jur: părinți, bunici, profesori, religie, societate și te-ai conformat, ca noi toți.
Îți propun să faci o incursiune în copilăria ta și să-ți amintești cum erai. Trebuia să faci multe lucruri, așa e? Să iei note mari, să nu te murdărești, să nu transpiri, să vorbești frumos, să nu contrazici oamenii mari, să nu ai o părere, să nu vorbești neîntrebat, să nu-i întrerupi pe cei mari, să nu vorbești la masa... să nu plângi, căci băieții nu plâng iar fetițele sunt urâte atunci când o fac, să nu-ți fie frică, doar tu ești un copil curajos!
Am învățat că dacă nu suntem cei mai buni, cei mai inteligenți, cei mai….nu suntem pe măsura așteptărilor și vom dezamăgi. Am crescut cu “strategia dezamăgirii” învățând că trebuie să dăm ceva, să fim cumva dacă vrem să primim și că trebuie să primim dacă dăm. Și ne luptăm de mici să nu dezamăgim, să ne ridicăm la înălțimea așteptărilor lor, care au devenit prin proiecție și așteptările noastre, iar ceilalți trebuie să facă la fel, să răspundă așteptărilor noastre ca să nu fim dezamăgiți. Știm că evitam eșecul fiindcă nu ne-a explicat nimeni că eșecul e parte din viață și că ar trebui folosit ca o oportunitate de a învața despre noi și să creștem. Astfel ți-a fost teamă că eșecul va arăta de fapt că nu ești destul de bun. De câte ori în relațiile cu mama, cu familia, cu partenerii de viață, cu copiii ne gândim " nu mă înțelege, nu mă vede, nu mă ascultă, nici nu știe cum sunt…" Emoțiile tale au fost văzute, ascultate, înțelese? Ai renunțat la ele pentru a nu dezamăgi, te-ai obișnuit să fii puternic și perfecționist, iar acum ai devenit adult și porți în tine toate credințele acestea. Tot ce ți-a fost implementat cu o credință sinceră că îți va fi bine crezi că te definește si continui lupta să nu dezamagesti, așa-i?
Ăsta esti!
Creștem cu frica să nu pierdem, însă că ne pierdem pe noi nu observăm! Dacă nu ar fi teama că dezamăgești ce ai face diferit? Cum ai fi tu? Dacă "trebuie " ar dispărea, ce ar însemna pentru tine “Asta-s eu”? Observă felul în care gândesti și cum ai ajuns să ai valorile, principiile în care crezi și răspunde: cine ești tu când esti doar tu cu tine?