“Mamă singură” sună ca și cum ai avea vreo boală.

Acesta să fie oare cauza că există atâtea femei nefericite?!  Î n ”Cele 15 legi ale succesului",  Napoleon Hill numește frica de boală printre cele  6 frici care ne împiedică să acționăm în direcția în care dorim.

Înclin totuși să cred că nu “boala” în sine este înfricoșătoare deși tot despre frici e vorba:  frica de eșec, de necunoscut, de singurătate sau de toate la un loc.

E clar că nu este ușor, iar când ajungi în punctul acela e firesc să te temi. Eu am știut că mama și tata nu se despart niciodată,  că ei rămân acolo pentru copii, indiferent prin ce trec. Ei nu trebuie să se gândească la ei, să aleagă pentru ei,  fără să fie blamați pentru asta, așa că  fricile vin la pachet cu rușinea și vinovăția.  

Deci atunci când apare “eșecul”,  fuga pare soluția mai ușoară. Fuga de noi înșine.

E nevoie de curaj să alegi această “boală”!

Când am făcut această alegere nu bănuiam ce mă așteaptă și că viața ți-e dată peste cap. Sunt responsabilități grămadă pe care habar nu ai să le gestionezi deși teoretic sau în mod ideal acestea se împart la doi,  indiferent dacă părinții sunt sau nu împreună.  

“Mamă  singură” este de cele mai multe ori, sau cel puțin în cazurile pe care le știu eu, o alegere: fie a mamei, care alege să țină la distanță tatăl “vinovat”,  fie a tatălui, care alege să nu se implice prea mult, căci doar așa îi arată mamei că a ales greșit! Motivele, evident că nu au legătură cu copiii, ci cu ego-ul dezlănțuit al părinților. 

Ca orice situație de viață, “mamă  singură” afectează persoanele implicate, dar perspectiva din care o privești ține de alegerea fiecăreia.  Eticheta asta  de “mamă  singură”  apare ca un dezavantaj, dar oare câte mame singure căsătorite aveți în jurul vostru? Ce ar fi să vă întrebați prietenii, cunoscuții, câți dintre ei sunt copii cu mame singure căsătorite?

Să fii mamă singură e o experiență grea, dar revelatoare pentru că înveți care îți sunt prioritățile și părăsești brusc poziția de victimă în care te plângi ca este greu să crești copii.

Îți iei rolul în serios și îți dai seama că singurii care contează cu adevărat pentru tine în lumea asta sunt ei. Așa că, singură sau nu, rolul acesta nu l-ai primit întâmplător.  

Pentru mine este cel mai solicitant rol din câte am, este cea mai bună școală de dezvoltare personală, cea mai bună călătorie spre mine când sunt cu mintea și cu sufletul deschise.

Dar dacă ai ajuns în punctul acesta, de a rămâne singură cu copiii tăi, cred ca e important să lași să vină spre tine toate experiențele și emoțiile ce decurg din asta.  Apoi fă ce te taie capul, instinctul, inima… Nu cred că există bun sau rău, greșit sau corect și mai ales nu cred că există normal sau anormal în educația copiilor tăi, în relația ta cu ei. Fiecare dă mai departe conform cu ce are în interior. 

Din experiența mea, perioada cea mai grea în cazul în care ai rămas singură,  este aceea până când  îți găsești echilibrul și te împaci cu soarta, acceptându-ți deciziile și mai ales crezând în tine.

Cred că sănătatea emoțională este fundația pe care copiii vor construi, cărămidă cu cărămidă, viața lor iar dacă fundația e bună, ei știu să-și potrivească singuri cărămizile de-a lungul vieții lor, știu să le înlocuiască pe cele uzate și nefolositoare, fără să se dărâme ceva. Și dacă se dărâmă, vor ști să construiască din nou, mai trainic. 

Așa că eu am ales, mai mult sau mai puțin conștient, să  încerc să  fac o fundație bună pentru copiii mei, atât și așa cum m-am priceput eu mai bine. E fascinant cum am crescut în același timp cu ei, câte am descoperit despre mine prin ei. Am ajuns la fundația mea datorită lor și am început reparațiile.

Fiecare etapă prin care ei au trecut, au scos la iveala rănile și fricile mele, ascunse acolo de multă vreme. Demoni pe care nu bănuiam că-i am. I-am primit, am învățat să mă uit la ei și să le mulțumesc pentru că m-au ajutat să supraviețuiesc și mi-am câștigat libertatea de a fi eu. 

Pe parcurs am făcut și greșeli, fiindcă nu este ușor să pleci la drum fără un proiect. Sunt  înca  în proces de învățare atât despre copii mei căt și despre mine, dar ce știu sigur este că “Mamă singură” nu este o boală, ci o lecție de viață care poate transforma omida din tine  într-un fluture. 

Mie îmi plac fluturii colorați. Ție?